Bărbatul clătină din cap, privirea întunecându-i-se sub sprâncenele împreunate. Oricât de imposibil ar fi sunat, nu mai încăpea nici o îndoială: statuia îi mânca fursecurile! O bănuia de ceva vreme de furtișaguri, dar azi aproape o prinsese.

– Madlene, acum știu cu siguranță că nu sunt nebun, spuse bărbatul către statueta din lemn de nuc înfățișând o femeie cu chipul acoperit. Te dai bătută sau te pun pe foc, indiferent dacă imediat mă spânzur și eu, șopti cu lacrimi în glas cel pe care prietenii îl strigau și Cartoafă.

Era un bărbat urât, cu un nas cât un tubercul respectabil. Dar, cumva, acest defect părea să nu îi afecteze viața. Financiar se descurca bine, iar picioare desfăcea într-o săptămână cam cât alții cutii de conserve într-o lună. Se simțea bine în pielea lui, petrecându-și cea mai mare parte a timpului înconjurat de tot soiul de vechituri, anticarii din oraș cunoscându-l de client serios. Între noi fie vorba, de la asta i s-a și tras.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

De o săptămână încoace reîncepuse să doarmă iepurește, tot cu ochii la statuie. Știa că la un moment dat femeia va face o greșeală. Pentru a o prinde asupra faptului era nevoie de răbdare și tenacitate, ceea ce Cartoafă avea din plin.

– Ți-e foame, nu-i așa? Nu ți-au ajuns bomboanele învelite în ciocolată de le-ai șterpelit ieri… Madlene, dragostea mea, tot ce îți cer este să îți dai jos vălul, să îți pot vedea ochii. Pe urmă, poți devaliza întreg frigiderul, șopti el către chipul ascuns al femeii.

O cumpărase în urmă cu aproape un an dintr-un anticariat oarecare. Imediat ce a văzut-o pe raftul din prăvălia prăfuită, a știut că trebuie să fie a lui; atunci și pe loc. Fără să își poată lua ochii de la ea, a plătit suma solicitată – deloc mică, de altfel – și dus a fost.

Din noaptea următoare au început visurile. Erotice și extrem de fierbinți. El și femeia de nuc; în piețe pustii și lifturi aglomerate; în hoteluri de cinci stele cu jacuzzi bolborosind șampanie; în vitrinele magazinelor de lenjerie intimă și, la fel de bine, în parcuri, pe pământul gol.

Orice fantezie a avut vreodată Cartoafă, misterioasa femeie i-a îndeplinit-o. Uneori, supusă ca o domnișoară de pension, alteori sălbatică precum o târfă dezlănțuită. Caldă ca o iubită, rece ca o matroană, peste toate plutind un secret de nepătruns. Indiferent de numărul încercărilor lui Cartoafă de a îi da jos vălul ce îi acoperea chipul, aidoma unei rase de călugăr franciscan, femeia a rămas neînduplecată. Chiloții din dantelă vaporoasă, da. Voalul din pânză de sac, nu.

Apoi, totul a încetat la fel de brusc cum începuse, lăsându-l pe Aurel în pragul colapsului psihic. A urmat o perioadă tulbure care a frizat, nu o dată, nebunia. Puține îi sunt amintirile care i-au rămas din acea vreme. Își aduce vag aminte că nu mai mânca; că nu mai ieșea din casă și că nu se mai spăla. În schimb, dormea. Sau, cel puțin, încerca să o facă. Zadarnic. Visele fierbinți nu s-au mai întors vreodată.

În cele din urmă, cu voința încrâncenată ce îl caracteriza, Cartoafă și-a pus în cap să se vindece. După luni de agonie, “Dragostea de foc”, cum o numise anticarul peltic când i-o vânduse, încetase să-l mai preocupe. În urma unei scurte deliberări, a mutat-o de pe noptiera aflată la capul patului său pe o etajeră în bucătărie, alături de cactusul Ghighionea, botezat astfel după fostul lui profesor de matematică.

O vreme lucrurile au mers bine, apoi au început ciudățeniile. La început, a crezut că îl lasă memoria, că nu mai știe ce face, apoi, că a înnebunit. În cele din urmă, a început să o bănuiască…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com