În arșița după-amiezii, patru bărbați joacă tenis de câmp. Sunt veseli, vorbesc și râd tare, întocmai ca niște școlari zbughiți din clase în ultima zi de școală; pare că lumea întreagă este numai a lor.

Oricine îi privește, realizează că între ei există un fel de complicitate ce nu are nevoie de cuvinte. Se știu încă din facultate și au împărțit de-a lungul timpului mai multe bune și rele decât își pot aminti. De la chiștoace poștite cu acul, până la petreceri ce au servit la înfierarea de către ziarul local a decadenței tineretului modern.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

Sub soarele nemilos al miezului de vară, echipele schimbă terenurile, Alexandru trecând la serviciu. Tânărul își încordează brațul, apoi lovește. Prima minge nimerește în fileu, a doua dincolo de spațiul de joc.

– 0-15, anunță Eugen, unul dintre membrii echipei adverse, mimând plictisul. Și nu te mai scărpina la instalație înainte să pui mâna pe minge, da? nu rată el ocazia să își necăjească adversarul văzându-l că își aranjează pantalonii de pe el.

Alexandru făcu un gest obscen, apoi se concentră să servească în direcția celuilalt adversar.

– Stai puțin, reuși Cristi, cel vizat la serviciu, să îngaime frângându-se de mijloc din cauza unui subit acces de tuse.

Sub privirile prietenilor lui, bărbatul se lăsă pe vine, continuând să tușească vreme îndelungată.

– Băieți, nu ezitați să mă iubiți, că nu se știe cât mă mai aveți printre voi, gâfâi el când fu în stare să vorbească.

– Da’ cine spune că ezităm? aruncă Alexandru peste umăr, ștergându-și transpirația de pe frunte cu un prosop.

– Faci și oral sau nu ești genul emancipat? se interesă Ștefan, coechipierul lui Alexandru, peste fileu. Nu de altceva, dar de când am citit “Dama cu camelii” mă apasă în sistem curiozitatea de-a vedea cum lucrează o tuberculoasă la caval.

– Eu zic să aveți grijă, se amestecă Eugen. Că de vă tușește în muțuflender așa cum l-am văzut evoluând mai devreme, io zic că vi se lungesc deștele de la picioare sau vă bucălați la obraji.

– Râdeți voi, bestii fără inimă, dar o să umpleți găleți de lacrimi de dorul meu când nu voi mai fi, rânji Cristi ținând cu greu în frâu o nouă criză.

– Lăsând mișto-ul la o parte, e posibil ca sfiosul ăsta mic să aibă dreptate, reveni Ștefan pe ton de conversație. După cum horcăie, poate chiar e bolnav, caz în care eu zic să-l ajutăm; știu o croitorie a-ntâia de unde îl putem îmbrăca în scândură. Sunt super băieții. Pentru zece la sută în plus, te lasă să-l iei acasă, pentru o zi sau două…

– Normal, interveni Eugen, terminându-și de reînnodat șireturile. Dacă nu-l alegi bine, ai belit-o, să mă ierți. Te bate sau te strânge, ești terminat.

Făcu o pauză de efect, apoi oftă filosofic în direcția auditoriului:

– Pentru că, vedeți voi, când în fața ta stă o eternitate, iar singura distracție la îndemână este să stai pe spate și să dai gaze, măcar o scândură decentă deasupra capului să ai.

– Bășinos, ca de obicei. Atât tu, cât și glumele tale, trânti Cristi, încă încovoiat de mijloc.

– Ești tu doar un ofticos – scuzați potrivirea făr’ de voie – care n-ar recunoaște un banc bun nici dacă l-ar bate peste fălci cu o ploscă plină de spital, replică Eugen, făcând cu ochiul celorlalți parteneri de joc.

– Luați și voi o pauză; mă duc să-mi dau cu niște apă pe față și să mă piș, dacă tot am ocazia, spuse Cristi respirând cu greutate.

– Țucuraș, tată, să n-o scuturi de mai mult de trei ori că se face cizmă, da? rosti Eugen, ironia din voce fiindu-i contrazisă de îngrijorarea din privirile cu care își urmări prietenul îndreptându-se către clădirea ce adăpostea recepția clubului privat.

Chiar înainte de-a intra prin ușa laterală ce ducea la dușuri, o nouă convulsie de tuse îl scutură pe Cristian din toate mădularele. Un val de amețeală, ca o pâclă neagră, îi întunecă vederea.

– Să-mi bag șutu’, șopti el. Așa trebuie să fie când orbești. Gata, săptămâna viitoare – undeva pe marți sau miercuri – mă duc la doctor să văd ce-i cu tusea asta de nu mai scap de ea și de ce tot amețesc în ultima vreme.

Oare cum am putea descrie surpriza lui Cristian, când, odată intrat în clădirea scundă, fu întâmpinat de acordurile majestuoase ale unui pian? Iată-l privind înmărmurit, încercând să înțeleagă cum, în locul cabinelor de duș, stă acum în pragul unei camere spațioase, în mijlocul căreia tronează un pian cu coadă…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com

Despre cum am scris această povestire

Care ar putea fi sursa de inspirație a unei povestiri înfățișând un meci de tenis între patru prieteni, urmată de o foarte neașteptată întâlnire?

Aparent, nici una!

Însă, dacă ai plecat cu noaptea în cap ca să apuci să joci măcar câteva seturi înainte ca temperatura să spargă termometrul, lucrurile încep să capete o altă culoare. Roșu și/sau negru, depinde ce te lovește prima, insolația sau apoplexia[…]

danradoiu.ro | Despre “Viitorul ține uneori doar până mâine”