Ce își face omul cu mâna lui, lucru manual se cheamă, oftă Raul, evaluâd din ochi scara îngustă, cu trepte din gumă de mestecat, strălucind a gingie bolnavă în lumina puternică emanând din tavanul îndepărtat.

Indiferent cum privea lucrurile, părea că singura lui șansă de-a scăpa teafăr era să urce în fugă treptele, evitând să atingă balustrada înșelătoare din turtă dulce, pudrată pe alocuri cu ceva semănând a zahăr vanilat. Dificil, dar nu imposibil. Oricum, pe lângă morișca psihotică – sau mai rău, robotul priapic – de la nivelurile inferioare, obstacolul de final al etajului curent părea prea simplu pentru a fi adevărat.

Transpirând abundent, se dădu câțiva pași în spate, apoi începu să alerge cât îl țineau picioarele.

Futu-i, că îmbătrânesc, gâfâi Raul, încercând să își liniștească bătăile nebunești ale inimii. Salivă acidă. Ar fi trebuit să mă aștept, își continuă el gândul, scăpând grăbit de rămășițele pantofilor ce continuau să i se dezintegreze în picioare sâsâind slab.

Desculț, porni mai departe, întâlnind la tot pasul elemente de veselă îmbinate ce țâșneau din pereți, amenițând să-l rănească pe imprudentul ce s-ar fi apropiat prea mult de ele. Furculițe de pește și cuțite ascuțite de pâine se alăturau impecabil unor polonice minuscule de supă, împletite la rândul lor de mânerele unor butucănoase satâre de ciopârțit oase.

Femei tinere, fără prejudecăți, angajăm urgent bărbat cultivat, manierat, și cu simțul umorului. Indolența constituie un avantaj decisiv.

Parcă se întâmplase acum o veșnicie.

De nu ar fi plecat de lânga ele, de nu s-ar fi scăldat în veci în lacul acoperit cu nuferi din spatele casei…

Pe măsură ce timpul trecea, iar cutiile cu provizii aruncate la întâmplare de-a lungul coridoarelor interminabile erau din ce în ce mai rare, devenea evident că va eșua în misiunea sa.

Sau, poate că nu.

Tot ce avea de făcut era să găsească în acest labirint al speranțelor deșarte și neîmplinirilor volanul ruginit aducând a ușă de submarin despre care cele două femei îi povestiseră cu ochii în lacrimi la plecare. Atâta, doar. Să îl găsească, apoi să îl închidă pe vecie.

Cine știe, poate nu era prea târziu, așa cum uneori genunchii dureroși îl lăsau să înțeleagă. Cu puțin noroc, îl va întâmpina cineva afară, să-i ia din mâini cadavrul ceasului de argint ce acum îi umfla buzunarul pantalonilor.

Iar, când toate vor fi la locul lor, poate va regăsi drumul înapoi.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com