Zbang, zbang.

– Vezi cum te întinzi, că acolo lângă horn, este desprinsă o țiglă.

– Pixu, stai liniștită, că sunt atent.

Zbang, zbang.

– Auzi, ai mai văzut porumbelul ăla șchiop în ultima vreme?

– Tot cu ochii după slow food ești, nu-i așa?

– Ei, na. Vorbi atleta din tine. Zi serios, l-ai mai văzut prin zonă? Că mă tot uit după el și nu îl zăresc.

– L-o fi mâncat vecinul de peste drum, ăla mic, bolnav de osteoporoză, mai știi…

Zbang, zbang.

– Ah, termină cu datul ăla din coadă, că mă isterizezi de tot. Și ai grijă să nu sperii păsărica când o veni, da?

– Nu-ți face griji din cauza mea; să nu-i fi făcut vecinul ceva…

– Măcar dacă aduceam vreun cărăbuș cu noi. Îl mai dădeam de la unul la altul, trecea timpul mai repede. Iar păsărica aia tot nu se vede. Știi ceva, cred că mă duc până la târfulița blondă de stă la demisol. Mă încearcă o foame în sistem.

– Vezi că e supărată zob. A uitat ieri deschis geamul de la stradă, ăla de dă în spatele cârciumii – și i s-a pișat un bețiv drept în televizor! Săraca, nu și-a dat seama până pe seară, când a încercat să-i dea drumul. Pfff, să fi văzut cât fum a putut să iasă când a explodat. Parcă și acum mai simt în blană duhoarea.

– Purice blestemat! Ah, drept sub ureche m-a pișcat. Poți să te uiți tu puțin?

– Stai să termin de spălat la cur și mă uit. Auzi, știi ceva, cred că nu mi-a priit peștele ăla de ieri. Am avut o bănuială încă de când l-au adus că nu era proaspăt. Acum, am un gust metalic la găoază. Crezi e grav, că ar trebui să mă ducă ai mei la veterinar?

– Așteaptă și tu până diseară și mai vezi atunci. Pe mine, de la carne tocată prea grasă, mă ține gustul nasol și câte trei zile.

– Cred că ai dreptate…

– Și zici că tot nu se vede pasărea aia?

– Nț. Auzi, hai să coborâm până la mine și îi scriem lu’ frati-tu cu poșta de seară, că văd că cea de dimineață întârzie. O fi din cauza roșcatului ăla cu osteoporoză, de care ziceai mai devreme. Să vezi ce tăvăleală îi trag dacă îl prind că se ia de păsărica de poștă.

– Mda, nu zici rău. Oricum, Mitică nu pleacă nicăieri, tot acolo îl găsește și pasărea de seară. Încearcă săracul, cum poate și el, să își revină din castrare, dar degeaba. Tot depresiv este, iar mai nou am înțeles că nici nu prea mai mănâncă…

– Auzi, că veni vorba, când ziceai că intri în călduri? Că subiectul mă interesează rău tare.

– Normal că te interesează. Pe tine tot timpul te interesează acest subiect. Ai f..e și gaura cheii, dacă ai ajunge la ea.

– Acum, ești doar rautăcioasă, zău așa. Nu sunt eu cel care întotdeuna te înțelege și care atunci când […]

Cu mișcări unduite, cele două pisici cu blană lucioasă părăsesc leneșe acoperișul casei din cărămidă roșie, intrând agale în răcoarea oferită de mansarda ticsită cu pânze de păianjen și piese de mobilier din vremea războiului. Ce să-i faci, în unele zile ghinioniste, poșta întârzie. În altele, nu vine deloc.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com

Despre cum am scris această povestire

Pentru mine o anumită casă de pe strada Pangratti va rămâne pentru totdeuna “Casa cu pisici”. De fiecare dată când trec pe lângă ea îmi aduc aminte de dimineața în care mi-a venit ideea să scriu această povestire […]

danradoiu.ro | Despre “Pisica, poșta și bețivul”