– Ahhhh.

Nici un rezultat.

– Ahhhh.

Tot nimic.

Tuzi molții mă-tii, înjură în gând bebelușul încercând să dea pentru a patra oară un vânt rebel. Nu-i corect că a trebuit să mănânc din strachina câinelui, mormăi el în bavețică. Bleah, oribilă chestie! Auzi, cică bebelușii pământeni atunci când sunt nesupravegheați, obligatoriu fac chestia asta, suspină el, având grijă să-și păstreze expresia de ingenuitate și totală neștiință a lucrurilor lumești, specificată negru pe alb în manualul agenților sub acoperire.

Nu-i nimic, dacă nu pot sa mă bășesc, măcar să bat din tobă, se consolă el și se puse imediat pe treabă, râzând zgomotos, cu toți fonfii la vedere.

– Dragă, nu auzi ce balamuc face copilul cu jucăria cumpărată de surda aia de mă-ta?

– Ai zis ceva?

– Am zis că, în ciuda antenelor parabolice ce îți flutură pe lateralele capului, ai un auz surprinzător de slab.

– Tot nu te aud. Zi mai tare, că bate copilul în toba de la mama.

– Hai serios. Ești sigură?

– Ești surd sau doar tâmpit? Tu chiar nu îl auzi în ce hal face?

Și era atât de simplu să nu ajungeți aici, șopti cel mic materializând în palmă un pătrat din metal negru cu multe butoane…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com

Despre cum am scris această povestire

Ei, bine, această povestire a fost una dificil de explicat din punct de vedere al sursei de inspirație! Veți vedea imediat de ce.
Ideea mi-a venit într-o seară când puștiul nostru, Andrei, m-a prins ațipit pe canapeaua din sufragerie[…]

danradoiu.ro | Despre “Pruncul, toba și păpădia”